22.02.2008

Activitatile educational culturale


Învăţământul

Filosoful german Leibniz, care a recunoscut marele merit al şcolii în viaţa omului şi a popoarelor, a spus:”Daţi-mi şcoala şi amvonul si voi reforma lumea”, iar marele cărturar Petru Maior spunea:”Lumina o dă şcoala şi biserica a cărei lumină ne luminează calea vieţii”.

Aceste două cugetări redau, cât se poate de clar, rolul pe care l-a avut şi îl are şcoala în viaţa unei comunităţi, iar biserica, care este mama şcolii, a fost şi va rămâne cea care i-a îndrumat pe oameni să înveţe şi să aleagă calea cea bună a lui Dumnezeu.

Istoria învăţământului, în această parte a Banatului, a transmiterii culturii materiale şi spirituale a înaintaşilor tinerei generaţii, s-a încadrat activ în această cultură, începând odată cu „şcoala din tinda bisericii”.

Istoria învăţământului din localitate este legată de cetatea Morisena (Cenad), care a fost multă vreme centrul principal al Banatului medieval.

Inscripţiile, găsite la Sânnicolau Mare şi la mănăstirea lui Ahtum de la Cenad, scot la lumină existenţa unui învăţământ şcolar mănăstiresc, pe la 1030, in limba latină. Voievodul Ahtum construieşte, în anul 1008, în cetatea Morisena, „Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul” cu egumen şi călugări greci (ortodocşi), aduşi de voievod de la Vidin şi de la mănăstirea Sf. Gheorghe de la Orozlamus (Maidan- Serbia).

În anul 1029, la venirea călugărilor latini, în frunte cu benedictinul Gerard De Sagredo cărora li se pune la dispoziţie mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, începe creştinarea populaţiei din S-E Europei.

Benedictinul Gerard înfiinţează la Cenad o şcoală veche documentată, frecventată de 30 de elevi. După anul 1030, Cenadul devine astfel sediul episcopiei catolice şi centru de elaborare a actelor scrise.

Înainte de a pune bazele învăţământului scries, exista învăţământul oral, caracteristic secolelor III- IV e.n.

Şcoala de catehumeni de la Cenad pregătea tineri şi vârstnici, care erau instruiţi şi educaţi în noile principii morale şi religioase ale creştinismului. Această şcoală pregătea călugări, preoţi, dieci, dascăli, cântăreţi şi nobilimea cnezială românească.

Cele două biserici de la Cenad şi Maidan, ortodoxă şi catolică,aveau nevoie de slujitori, care să ştie să citească, să scrie, să cânte, lucru care nu se putea face fără şcoală.

Călugărul benedictin Walter era însărcinat de Sfântul Gerard, să înveţe pe cei 30 de elevi, iar Gerard era educatorul fiului regelui Ştefan I al ungurilor.

Şcoala era instalată într-o clădire specială, iar elevii învăţau, în primul rând, gramatica latină şi muzica.

An de an, şcoala atrage tot mai mulţi elevi, între care şi mulţi nobili, astfel conducerea mănăstirii a adus întâi pe călugărul Heinrich şi apoi alţi călugări.

Fiind la numai 6 kilometrii de cetatea Cenad, şcoala era frecventată şi de elevi din Sânnicolau Mare, fie nobili, preoţi, dascăli sau cântăreţi.

Şcoala latină din Cenad devine pepinera romano- catolică din Banat, după anul 1030.

În acest cadru istoric şi social, limbile bisericeşti trebuiau învăţate, astfel că ambele biserici, ortodoxă şi catolică, deşi se despart în 1054 ( Marea schismă), aveau nevoie de slujitori care să ştie să citească, să scrie, să socotească şi să cânte, lucruri necesare pentru dezvoltarea comunităţii.

Aceste prime mănăstiri ale conducătorilor feudali, de la începutul secolului al XI-lea, erau cele mai înalte instituţii culturale ale timpului şi cele mai competente să inveţe citirea şi scrirea slavă, necesară cnezilor bănăţeni, viitorilor clerici şi dieci.

Cărţile de şcoală erau cele bisericeşti, începând cu ceaslovul, octoihul, psaltirea, apostolul şi evanghelia şi cele de muzică. Şcoala dădea atenţie mare scrisului, astfel că se preda caligrafia, după manuscrisele aduse de pe Muntele Athos. Cei talentaţi învăţau de asemenea să picteze, să sculpteze, să facă legatul şi ferecatul cărţilor.

Cultura bizantină, prelucrată de slavii sudici, se va transmite şi în această zonă prin intermediul slavonei culrurale.

După distrugerea primului stat bulgar (1018) de către împăratul bizantin Vasile al II-lea „Bulgaroctomul”, mulţi clerici se refugiază în nordul Dunării şi îi învaţă pe călugării ortodocşi slujbe bisericeşti ca vecernia, utrenia şi liturghia, astfel că slava folosită în zonă va fi influenţată de limba vie sârbească, cu care românii aveau legături strânse de colaborare.

Primele texte româneşti în această zonă, traduse din limba slavonă, au apărut în secolul al XV-lea, iar cărturarul Coresi foloseşte şi texte din alte ţinuturi româneşti, apărute înaintea răspândirii reformei luterane şi calvine.

Introducerea limbii române în scrisorile particulare de natură variată( vănzări, cumpărări, donaţii, antante, rapoarte, liste cu dijme, condici de socoteli, etc) sunt o urmare a dezvoltării societăţii româneşti, la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Şi din localitatea Cenad şi Sânnicolau Mare, fiii de nobili si unii clerici au început să studieze la universităţile din Viena, Praga, Bratislava ( unde in 1467 Matei Corvin infiinţează o universitate).

Lupta cu luteranismul şi catolicismul duce la dispariţia şcolilor latine catolice, iar din 1552, când zona este trecută sub stăpânire turcească, foarte puţini misionari franciscani şi iezuiţi au încercat supravieţuirea şcolilor.

În perioada ocupaţiei turceşti(1552-1716) au funcţionat în Cenad şi Sânnicolau Mare, şcoli turceşti de două feluri: medrese( şcoală înaltă cu corp didactic) şi mektab(şcoală elementară).

Mănăstirea Sfântul Nicolae, din Sânnicolau Mare, îşi încetează activitatea, turcii transformând-o în moschee, astfel că preoţii erau delegaţi să ţină slujbe şi să desfăşoare învăţământul, în tinda unor case ale preoţilor şi dascălilor.

Populaţia catolică din zonă, pâna la 1716, dispare aproape coplet, existănd pe lângă români, sârbi, armeni şi greci.

Folosirea alfabetului chirilic, pentru cuvintele româneşti din textele slavone din secolele XIII-XIV, dovedeşte faptul că exista o tradiţie de scris românesc, înainte de 1521, data primului act în limba românească, cunoscut până acum.

Locuitorii acestei aşezări au parcurs toate transformările, de-a lungul timpului, privind învăţământul, în această parte a Europei.

Astfel, se înfiinţează, în 1334, Şcoala Veche sub turci. În perioada turcă, învăţământul a ajutat la întărirea elementelor conducătoare, din localităţile din jurul Cenadului, aceştia fiind obligaţi să ştie să scrie şi să socotească, fiind folosiţi de turci la stângerea impozitelor şi dărilor.

După alungarea turcilor şi tercerea localităţii sub ocupaţie habsburgică, învăţământul din Sânnicolau Mare suferă din nou transformări majore.După proiectul elaborat de Curtea Imperială de modernizare a Banatului, începând cu anul 1774, se trece la aplicarea „Planului de organizare a şcolilor din Banat”.

În 1758, se înfintează şcoala ortodoxă, care era condusă de magistrul Stoica, cu 40 de elevi, şi apoi de Ştefan Luchici, cu 15 de elevi, în 1815 şcoala era condusă de învăţătorul Nicolae Cosaran, cu 40 de elevi şi apoi de învăţătorul Antoniu Minişan, cu 50 de elevi.

În acest context, conform concepţiei Curţii de la Viena, între anii 1770-1790, apare „Regulamentul iliric”, care cuprindea legi, decrete, rescripte şcolare, depoziţii speciale, patente şi amendamente, extrem de importante dezvoltării învăţământului în banat.

Pentru negustorii din zonă şi chiar pentru meşteşugari, ştiinţa de carte a devenit o necesitate practică, de unde grija pentru înfiinţarea de şcoli şi studiul în străinătate şi contactul cu curentele ideologice ale epocii.

Localitatea, beneficiind de privilegiile ilirice, îşi va înmulţii numărul şcolilor, ca o necesitate a dezvoltării sale sociale, economice şi politice. Şcolile erau susţinute de cetăţenii din localitate şi din satele din jur.

Situaţia elevilor se prezintă între anii 1788-1802 astfel:

- anul 1788/1789 - 30 de băieţi şi 50 de fete;

- anul 1791/1792 – 20 de băieţi si 24 de fete;

- anul1795/1796 - 18 băieţi şi 10 fete;

- anul1801/1802 - 52 băieţi si 30 de fete.

Predarea se făcea în limbile slavono-sârbească şi germană, în cele două şcoli, construite în localitate.

Învăţământul elementar preda citirea, scrierea, primele 5 operaţii ale socotelii, religia, învăţătura morală, rugăciunile şi cântarea. De asemenea se mai studiau cărţile de agricultură, privind creşterea vitelor şi albinăritul.

Pentru construirea şcolii româneşti, după anul 1790, primesc gratuit lemnul de construcţie şi plata pentru închiriere şi întreţinere.

Prin efortul cărturarilor bănăţeni, aceştia reuşesc să impună în Deputăţia aulică ilirică, să se aprobe Decretul şcolar (Patententwurf).

Prezentăm câteva aspecte din acest Decret şcolar din 1790 care ar putea fi aplicate la fel de bine şi în ziua de astăzi, în şcoală:

„Învăţătorul trebuie să fie întotdeauna plin de viaţă, cu spiritul sănătos, să aibă multă răbdare, să fie harnic, modest şi mulţumit de salariul său. Învăţătura împărtăşită elevilor să le fie accesibilă şi atrăgătoare.

Orice pedeapsă trebuie să izvorască din dragoste şi nu din brutalitate. Şcoala trebuie să educe pe tineri ca să devină cetăţeni cinstiţi, loiali, supuşi autorităţilor, folositori patriei şi poporului”

În localitatea Sânnicolau Mare existau, începând cu anul 1766, următoarele şcoli:

1. Şcoala civilă maghiară – aici învăţau copii de unguri şi nemţi, câţiva sârbi şi români. Şcoala era frecventată şi de elevi din Ungaria, care primeau masă gratuit, în timp ce nici un elev român sau sârb nu primea masă gratuit. În această şcoală limba de predare era maghiara.

2. Şcoala confesională ortodoxă română – limba de predare era slovo-sârbeasca până in1812, când se introduce limba română.

3. Şcoala germană ( în comuna Sânnicolau German), cu limba de predare germană, ca apoi la 1817, limba de predare să fie maghiara, spre nemulţumirea germanilor.

4. Şcoala confesională catolică, care se construieşte lângă biserica catolică, cu limba de predare germană şi maghiară.

Evoluţia numărului de elevi la şcoala confesională ortodoxă română, pe câţiva ani de referinţă, se prezintă astfel:

- 1864 – şcoala avea 16 elevi;

- 1861 – şcoala avea 3 clase cu 60 de elevi, care învăţau româneşte şi ungureşte, folosind litere chirilice;

- 1879 – şcoala avea 6 clase cu 70 de elevi;

- 1885/1886 – şcoala avea 70 de elevi şi funcţiona în clădirile construite lângă biserica reformată, în colţul opus al străzii luterane si în Capu Satului pe strada Principesa Ileana;

-

Învăţamântul( tehnic) profesional

Localitatea Sânnicolau Mare a beneficiat şi de învăţământul profesional, graţie latifundiarului Kristofor Nako, care, la 24.08. 1799, donează teren şi clădire pentru înfinţarea unei şcoli agricole, pe care o inaugurează în anul şcolar 1801-1802, aceasta fiind prima şcoală agricolă din ţara noastră şi a fost frecventată la început de 12 fii de ţarani iobagi.

Şcoala agricolă din Sânnicolau Mare era a treia din Imperiul Austro-Ungar, după prima unitate şcolară cu profil agricol din lume de la Sarvas şi a doua Academia Agricolă denumită „Geogicon”, care aparţinea lui Gheorghe Festetics Detolna (1754-1919).

Şcoala agricolă, inaugurată în 1802, se afla în clădirea unei vechi staţii de diligenţă, situată la marginea de vest a localităţii, pe drumul Seghedinului ( Str. Victor Babeş, nr. 100, fostul Electrometal, azi firma Metalzinc Com) şi avea în compunere birourile şi clasele, bucătăria şi sala de mese, 3 clădiri pentru locuinţe şi magazia pentru materiale.

Evoluţia acestei şcoli se perzintă astfel:

- între 1802-1855 funcţionează cu un număr de 12-20 de elevi;

- în 1855, Nako Şandor desfinţează şcoala şi o transformă în sălaş al moşiei;

- În 1863 contele Nako Kalman nepotul lui Nako Şandor înfinţează din nou şcoala în aceeaşi clădire şi în plus şcoala primeşte 24 iugăre ( 1 iugăr =0,570 ha), funcţionând cu elevi din localitate şi din comunele din jur;

- Între 1887-1889 se duc tratative ca şcoala să treacă in administraţia statului;

- În 1889 – şcoala devine şcoală de stat;

- Din 1919 şcoala este preluată de statul român;

Din anul 1863 pâna în 1919, şcoala poartă denumirea de „ Institutul Cristof”, iar apoi „Şcoala Regală de Agricultură” şi avea ca scop: pregătirea micilor proprietari şi pregătirea cadrelor pentru latifundiari.

Primul director al şcolii a fost Bella Bartok (1855-1888), tatăl marelui pianist şi compozitor de mai târziu, Bella Bartok junior. Şcoala avea o durată de 2 ani ( anul şcolar avea 10 luni), pentru elevii de 16-17 ani,care absolviseră 6 clase elementare.

Între 1889-1919, în cadrul şcolii, au funcţionat şi cursuri de 2-3 luni, pentru industria casnică, pe care le-au absolvit peste 570 de elevi .

Şcoala a participat la diferite expoziţii locale şi internaţionale, astfel că la Expoziţia Milenară de la Budapesta a câştigat medalia de aur pentru creştere găinilor Leghorn.

Mai apoi, şcoala a introdus şi creşterea duzilor pentru viermi de mătase, creşterea salcâmului şi în special al celui japonez, pentru creşterea albinelor, apicultorii înfiinţând o asociaţie a apicultorilor şi o revistă, „Apicultorul”.

Între anii 1919-1932, şcoala primeşte denumirea de „Şcoala Inferioară de Agricultură”, de 4 ani (din care 3 ani teorie si un an practică).

- din 1932 se numeşte şcoala de iarnă, pe durata de 2 ani, activitatea şcolară desfăşurându-se numai iarna;

- din 1945 redevine şcoala inferioară de agricultură;

- din 1948 se transformă in „Şcoala de Îmbunătăţiri Funciare”, funcţionând păna în 1951, după care se mută la Timişoara;

- în 1949 se înfinţează „Şcoala Medie Tehnică de Agricultură” în clădirea vechiului gimnaziu Principele Carol, luând în patrimoniu şi vechea şcoală de agricultură;

- între anii 1949-1951 şi 1953-1955 se înfiinţează şi şcoala de tractorişti care funcţiona în castelul Nako,

- în 1955 aceste şcoli din Grupul Şcolar se transformă în Centrul Şcolar Agricol, care avea următoarele şcoli:

1. Şcoala profesională de mecanici agricoli;

2. şcoala tehnică de maiştri agricoli;

Centrul Şcolar mai avea o cantină şi două internate, unul de fete,cu 50 de locuri şi altul de băieţi,cu 76 de locuri.

Pe timpul războiului(1944), şcoala a fost spital de campanie pentru nemţi şi mai apoi pentru ruşi.

Numărul de elevi care au frecventat această formă de şcoală, cu profil agricol, între anii 1800-1960, a fost de 1100.

Limba de predare, de-a lungul timpului, a fost româna, germana şi maghiara, şcoala având şi o bibliotecă de 6000 de volume.

De-a lungul anilor 1955-2004, Şcoala Agricolă a purtat diferite denumiri, astăzi numindu-se Grupul Şcolar Agricol (Şcoala de Arte şi Meserii).

Din 1998 Grupul Şcolar Agricol, după unirea cu Şcoala Profesinală de Petrol, are în compunere:

- 22 de clase, cu 550 de elevi şi 6 domenii, după cum urmează:

- mecanic(mecanici auto, mecanici agricoli, operatori extracţie ţiţei, mecanici echipament foraj extracte, tinichiger auto);

- electromecanic(electromecanic foraj extracţie);

- electric(electricieni auto);

- agricol( agricultori pentru cultura de câmp, legumicultori, zootehnist);

- construcţii(zidari, pietrari, tencuitori, dulgheri, tâmplari);

- industria textilă(confecţionare îmbrăcăminte femei);

S-au solicitat şi alte specializări de către firmele din zonă şi anume:

- mecanic instalaţii hidraulice şi pneumatice;

- electronist aparatură şi echipamente de automatizări;

Grupul Şcolar Agricol are 18 profesori pentru materiile „umane” şi „reale”, un preot, 9 ingineri agricoli, 3 maiştrii agricoli, 9 ingineri şi 9 maiştrii de diferite alte specializări, si are în proprietate 50 ha teren arabil.

În anul 2004, Şcoala împlineşte peste 204 ani de atestere documentară.

Învăţământul profesional a contribuit, substanţial, la dezvoltarea zonei şi a localităţii Sânnicolau Mare,având un rol important în progresul vieţii economice şi sociale, în partea de vest a Banatului.

Învăţământul primar, gimnazial şi liceal

În prezent situaţia învăţământului primar, gimnazial şi liceal se prezintă astfel:

1. Liceul teoretic( Str. A.Şaguna):

- Profesori –32;

- săli de clasă – 11;

- laboratoare – 5;

- ateliere –0;

- bibliotecă – 1

- secţie informatică - 1

- elevi – 360.

2. Şcoala generală Nr.1 ( Str. Piaţa 1 Mai), care cuprinde şi şcoala cu clasele I-IV (Str.Calea lui Traian, Nr.1).

- profesori - 35;

- învăţători - 16, în total 51 de cadre didactice;

- elevi 834

- săli de clasă: -pe Calea lui Traian, 16;

-în Piaţa 1 Mai, 21

- laboratoare - 3;

- cabinete – 2 (informatică şi psihologie);

- bibliotecă -1;

- sală sport -1;

- sală spectacole -1;

- sală muzeu – 1,

- clase învăţământ primar – 16;

- clase învăţământ gimnazial -21;

- secţii de predare în limba română, maghiară, sârbă;

3. Şcoala generală Nr. 2 (Str. Petru Maior), cu două edificii:

- profesori – 29;

- învăţători -8;

- maiştrii -1, în total 38 cadre;

- elevi – 766,

- laboratoare -3;

- cabinete -2;

- sală sport -1;

- secţiide predare: 8 clase de limba română şi 4 clase de limba germană;

În concluzie, se poate spune că şcoala a avut, de-a lungul timpului, un rol deosebit în ridicarea gradului de cultură şi civilizaţie al locuitorilor acestei vetre străbune.

Cetăţenii oraşului aduc un pios omagiu de recunoştinţă tuturor dascălilor, de-a lungul timpului şi mulţumesc actualilor dascăli pentru munca lor nobilă, pentru contribuţia lor la pregătirea tinerelor generaţii, care începând cu 2007 vor deveni generaţiile familiei europene.

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ

Dea lungul timpului, oraşul a trecut prin diferite stăpâniri, precum cea romană, ungară, otomană şi habsburgică, preluând de la aceştia, tot ceea ce a fost mai bun în toate domeniile şi le-au aplicat în viaţa practică.

După anul 1716, Casa Imperială de la Viena elaborează proiectul de modernizare al Banatului, iar localitatea a devenit centru zonal, şi avea posibilitatea să fie inclusă, în acest mare proiect. Prin contactele interumane, între naţionalităţi, s-au putut aprofunda multe din studiile de dezvoltare, cele mai multe punându-se în aplicare. Având acces la noile descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii, în special prin germanii şvabi, greci şi evrei, în localitate, au început să apară iniţiative noi, pe care le-au transpus în realitatea cotidiană.

În anul 1897, cetăţeanul Hein Petrek începe studiile de organizare a telefoniei şi telegrafului, pe care le pune în practică, elaborând lucrarea ,,A posta tatarek penztar” (29) şi înfiinţând prima Casă de Economii Poştale din această parte a Imperiului Austro Ungar.

Filologul maghiar Revay Miklos, născut în localitate, va pune, mai târziu, bazele ştiinţifice ale literaturii moderne maghiare.

Un alt reprezentat de seamă al localităţii, Bela Bartok, va elabora un studiu ştiinţific, pe teme muzicale, devenind un compozitor, pianist şi folclorist de renume mondial.

Pictorul Herman Lipot va elabora lucrări de valoare şi studii despre zona localităţii şi despre Banat.

Ioan Molnar Pinariu a fost primul medic din Transilvania şi profesor la Universitatea din Cluj, secţia oftalmologie.

Doctorul Kuhn Ludovic, profesor de matematică şi fizică, înfiinţează un muzeu.

Graficianul Kora Korber Nandor a avut o serie de expoziţii locale.

Cotoşman Gheorghe, profesor, ce a realizat studii istorice şi religioase.

Szocs Iuliu a realizat cercetări arheologice şi a înfiinşat Muzeul de arheologie etnografie şi o expoziţie permanentă, despre viaţa şi opera compozitorului Bela Bartok.

Cercetare ştiinţifică sa realizat şi în cadrul Staţiunii de Cercetare în horticultură, prin creşterea numărului pomilor fructiferi şi ornamentali.

Cercetarea ştiinţifică, la nivelul oraşului, nu a avut valori mari, însă prin oamenii săi, s-a contribuit la aplicarea noilor descoperiri ale fiecărei epoci şi au inventat lucruri de strictă necesitate pentru ei şi pentru comunitate.

Cultura sanmiclauseana

Cultura sanmiclauseana

Belşugul de înţelepciune, acumulat în miraculoasa memorie a locuitorilor acestei vetre străbune, numită tradiţie, prin varietăţile de formă ale culturii, concretizată în obiceiuri, datini, legende, credinţe şi neîntrecuta creaţie populară transmisă prin viu grai, din generaţie în generaţie, dovedeşte faptul, că aici a existat, permanent, un izvor nesecat de cultură, de dragoste şi credinţă.

Oamenii acestei vetre, adăpându-se la acest izvor, au primit permanent imboldul de a comunica (graiul fiind factorul cel mai important al coeziunii sociale), voinţa de a intra în contact cu realitatea atât de variată, de a şti, de a afla, de a învăţa şi de a dori integrarea în viaţa comunităţii, nevoia de acţiune pentru triumful valorilor asupra nonvalorilor, toate acestea stabilind contactul cu predecesorii noi şi vechi, cu întreg şirul celor care, prin ceaţa vremurilor, au vibrat într-o statornică solidaritate, în lupta împotriva răutăţii şi nedreptăţii, iar prin tezaurul de poveste adunat în ungherele cugetelor, încă din copilărie, au contribuit la desăvârşirea acestui spaţiu divin, Sânnicolau Mare .

Istoria culturii, în această parte a ţării, este produsul maselor, devenind un adevărat fenomen, ce iradiază pe orizontală,în mase, diferit de alte regiuni ale ţării. Aici, personalitatea se dizolvă în mase, iar cea mai mare şi unică personalitate rămân masele, aceasta fiind puterea de rezistenţă a locuitorilor acestei aşezări, de-a lungul timpului.

Cultura, în sens mai larg, este un fenomen complex, atingând toate ramurile vieţii sociale, este o creaţie colectivă a societăţii şi cuprinde tot ceea ce este unitar, de-a lungul veacurilor, în viaţa comunităţii, este tot ceea ce devine un obicei de viaţă, o formă de viaţă deosebită, moştenită de generaţii, specifică neamului românesc şi naţionalităţilor conlocuitoare.

Unitatea culturii româneşti şi continuitatea în timp a acesteia, pe întreg teritoriu locuit de români, se menţine în pofida stăpânirilor şi influenţelor străine.

Cultura sânmiclăşeană, de-a lungul vremii, s-a manifestat prin creaţia populară, care a reprezentat bucuria vieţii, ritmul unei ocupaţii libere în mijlocul naturii, prin crearea de frumuseţe, în forme şi culori, versuri, muzică şi creaţie colectivă, care a început cu obştile ţărăneşti şi care îi deosebea pe români de populaţiile de origine nordică sau apuseană.

Dezvoltarea culturii sânmiclauşene nu este rezultatul unor idei de import, din Apus sau Orient, ci ea s-a născut din năzuinţele culturale şi politico-sociale proprii, din setea de cultură şi libertate socială, iar reformele, aplicate de Curte de la Viena, au creat condiţii favorabile luptei pentru realizarea unor aspiraţii culturale şi politico-sociale proprii.

Sânmiclăuşenii, sub toate stăpânirile, supuşi forţei brutale, vor reuşi să-şi continue viaţa, cu toate piedicile puse permanent, pe drumul ascendent al dezvoltării sociale şi culturale proprii, iar istoria localităţii este elocventă, în acest sens.

Pătrunderea iluminismului revoluţionar francez si al iluminismului moderat german( Leibniz, Wolf), care preconiza înlăturarea nedreptăţilor sociale prin răspândirea culturii în popor, eliberarea omului din cătuşele bisericii şi ignoranţei, reformarea societăţii, în numele raţiunii, culturii şi a dreptului natural, a fost bine primit de intelectuali şi masele polulare din localitate, punând bazele, de mai târziu, a unei comunităţi moderne pe această vatră.

Sânmiclăuşenii au putut beneficia şi de ideile luminate ale Şcolii Ardelene, care avea ca scop contribuţia la ridicarea culturală, socială şi politică a maselor la nivelul general european.

Bogăţia culturală a aşezării s-a transmis din generaţie în generaţie, fără o şcoală propriu-zisă, de la începuturile existenţei acestei culturi, cu mult deci înaintea înfiinţării oricărui fel de şcoală, apoi prin şcoala vetrei părinteşti, continuată cu şcoala vieţii , a muncii, a vetrei satului, a mediului social-cultural în care şi-au perindat viaţa urmaşii generaţiilor trecute.

Educaţia, învăţământul, întărirea organismului, pregătirea pentru viaţă începe de timpuriu, încă din casa părintească. După educaţia familiei şi a casei părinteşti urmează lărgirea orizontului, cu uliţa copilăriei şi grupul de joc, apoi satul şi comunitatea sătească cu mediul geografic, social, cultural, cu mentalitatea, obiceiurile, tradiţiile, cântecele, jocurile, portul şi ocupaţiile locuitorilor, năzuinţele, aspiraţiile lor de viaţă.

Cu cât era mai bogată viaţa familială şi viaţa localităţii în obiceiuri, tradiţii, cu atât era mai mare contribuţia la îmbogăţirea şi deşteptarea minţii tinerilor, fapt consemnat permanet, de-a lungul istoriei sale. Scopul educaţiei nu este numai înmagazinarea multor cunoştinţe, ci şi formarea „omului de omenie”, noţiune rar întâlnită în alte limbi, însemnând ridicarea deasupra animalităţii, vrednicie, moralitate, demnitate, cumpătare, bunăvoinţă, onoare, vitejie, energie şi fineţe, înţelepciune nepretenţioasă, pe scurt – frumuseţe şi integritate morală şi fizică.

Această omenie nu se învaţâ în nici o şcoală, ci se simte şi se transmite de la an la an. În viaţa de zi cu zi, dacă aceste cugetări s-ar aplica, viaţa noastră ar fi mai bună. Exemplu : „omenia-i mai scumpă ca avuţia”, „lăcomia pierde omenia”, „omul de omenie nu ştie de mişelie”.

Una dintre virtuţile sânmiclăuşeanului este, incontestabil, ospitalitatea faţă de călători şi străini, fapt consemnat şi de istoriograful Griselini, în scrierile sale.

În acest spaţiu edenic creat de Dumnezeu, toate naţionalităţile, apelând la cultură, manifestată prin toate formele sale, s-a creat o simbioză a bunului simţ, o armonie a vieţii, plecând de la reguluile simple de viaţă, respectul, dragostea faţă de semeni şi credinţa în mântuitorul nostru Isus Hristos

Primele forme organizate ale culturii, în localitate, încep în anul 1880, cu corul bărbătesc al meseriaşilor, în 1910, cu corul german şi în 1905, cu corul mixt, cate cuprindea atât bărbaţi căt şi femei.

În 1890, Dr. Nistor Oprean înfinţează despărţământul „Astra”, iar în 1900 înfinţează „Asociaţia învăţătorilor ortodoxi români”.

La 20 septembrie se înfinţează cu statut juridic”Reuniunea de cântări şi lectură Doina” din Sânnicolau Mare, după 20 de ani de demersuri la Budapesta, pentru aprobarea statutului.

După Marea Unire, parlamentul român adoptă legea dreptului asociativ român( Leg. 21/ 1924), care a fost votată şi de parlamentul României în 1992. Această lege a dat posibilitatea constituirii de forme asociative, la nivel local, pentru propagarea culturii şi tradiţiilor vieţii sociale şi economice.

În acest sens s-au constituit următoarele forme asociative în perioada interbelică(1919-1945):

- Casinoul civil;

- Societatea femeilor romano-catolice;

- Societatea misionară a domnişoarelor romano-catolice;

- Reuniunea femeilor greco-ortodoxe-sârbe;

- Corul ortodox Doina;

- Corul Carmen,

- Biblioteca Caşinei;

- Corul meseriaşilor;

- Omla discorolo greco-ortodoxă-sârbă;

- Staja ţării şi Cercetăşia (sub patronajul regelui Carol);

- Societatea Sportivă Sânnicolau Mare;

- Clubul Sportiv Şoimii, 1924;

- Taraful lui Bobală,

- Societatea de înmormântare;

- Societatea de film”Imperial”;

- Societatea pompierilor voluntari;

- Asociaţiile breslelor (fiecare avea drapelul său),

- Asociaţia industriaşilor

- Corul Tinerimea Română;

- Casa de Cultură ( după 1938);

- Fanfara oraşului;

- Societatea pentru ocrotirea văduvelor şi orfanilor de război.

Toate aceste forme asociative, începând cu 1947, se desfinţează, luând locul noile forme stabilite de regimul comunist, astfel:

- Căminul Cultural, apoi Casa de Cultură;

- Casa Pionierilor;

- Şoimii (copii de gădiniţă);

- Ansamblul de cântece şi dansuri ale naţionalităţilor;

- Cineclubul;

- filiale ale Societăţii de Istorie şi filozofie(1970);

- Muzeul Oraşului;

- Biblioteca Orăşenească,

- Corul Doina;

Alte forme specifice au fost, la nivelul şcolilor şi liceului( cercuri literare, formaţii de muzică);

Toate aceste forme de manifestare culturală au fost benefice, chiar dacă, conţinutul lor era impus de partid şi lipsit de valoare.

După 1990, formele culturale impuse se dizolvă, iar în locul lor, cu greu, au început să apară şi alte forme culturale, cerute de noua societate capitalistă, cu economie de piaţă.

Astfel s-au desfinţat:

- fanfara oraşului(1990);

- Corul Doina( 2003);

- Cineclubul şi filialele Societăţii de Istorie şi Filozofie,

La ora actuală în oraş există următoarele forme asociative socio-culturale:

- Ansabluri de dansuri populare sârbeşti, româneşti, germane şi maghiare;

- Asociaţia Pro Bartok;

- Palatul Copiilor;

- Cercul de artă şi pictură;

- Forul german;

- Formaţia de tamburaşi- a sârbilor,

- Clubul sârbilor;

- Formaţii de muzică uşoară;

- Grupul literar „Necuvântul” al elevilor de liceu,

- Filiala Casei Malteze;

- Filiala veteranilor de război;

- Filiala deportaţilor în Bărăgan;

- Asociatia Transfrontaliera Pro Dezvoltare;

- Filiala Ligii Dreptaţii Împotrica Coruptiei Şi Abuzurilor din România.

Aceste forme culturale sunt extrem de puţine, la valoarea oraşului, cu un buget local de 7 milioane/pe cap de locuitor(13.000 locuitori*7milioane =91 miliarde lei).

Cu toate că oraşul are oameni cu stare materială foarte bună, iar legea sponsorizării permite alocarea de fonduri din impozitul pe venit, la ora actuală, nu există nici o formă asociativă culturală, cu statut juridic, care să ducă mai departe valorile culturale ale oraşului, în cadru organizat(se poate lua exemplul contelui Nako).

În acest context, un rol mare revine aleşilor noştrii în Consiliu Local şi Primărie să înţeleagă că avem datoria morală să continuăm tradiţia valoroasă a înaintaşilor noştri, ce au dus faima acestui plai frumos. Cu toţii trebuie să înţelegem, că o manifestare mai amplă şi mai organizată a culturii, ne va da posibilitatea să ne integrăm în marea familie europeană.

Oraşul Sânnicolau Mare ar putea deveni un centru cultural puternic, aici, în oraşul cel mai vestic al Banatului şi al României,deşi e posibil, totul depine de cetăţenii oraşului.

Este necesar să se înfinţeze următoarele forme asociative socio-culturale:

- fanfara oraşului( cu elevi din clasele V-XI);

- Corul Doina să-şi reia activitatea, (are 146 de ani de existenţă, din 1858 de când s-a înfinţat);

- Spaţiile din Casa de Cultură să fie destinate numai formelor de cultură;

- înfinţarea sub patronajul Primăriei a unor asociaţii culturale( de exemplu Atanasie Lipovan, taraful lui Babală);

- constituirea unor formaţii de muzică din elevii şcolilor generale, liceului şi a tinerilor din oraş, sponsorizate pentru prezentare de spectacole;

- Asociaţia cultural-literară intitulată Emilia Lungu sau Revay Miklos;

- Clubul seniorilor( înţelepţilor), cu scop cultural educativ;

- editarea unei reviste sau ziar săptămânal local;

- Clubul informaticienilor,(asigură legătura prin internet cu celelalte cluburi din occident);

- Asociaţia „ Sărbătorile tradiţionale ale oraşului”;

- Societatea de teatru( din elevii şi cetăţenii oraşului);

Acestea sunt doar câteva propuneri care ar putea da valoare mai mare oraşului, prin formele asociative se poate crea o societate mai bună, cu oameni mai buni.

Un american din Saint Paul, surprins

de claritatea şi frumuseţea vocii lui

Lipovan, îl întreabă: „Domnule Lipovan,

unde aţi făcut conservatorul şi cu ce

profesor?”, la care întrebare Lipovan

răspunde ferm: „Am făcut Conservatorul la

Sânnicolau Mare, iar cel mai mare profesor

al meu a fost poporul.”.

Muzica

Cântecul este o portiţă către libertate.

Deviza lui Bella Bartok era:

„Cântă-mi şi-îţi zic frate”.

Localitatea Sânnicolau Mare, de-a lungul vremii, a dat expresie concentrată valorilor, care se manifestau în acest spaţiu multi-etnic şi a impulsionat potenţialul creator al locuitorilor receptivi cerinţelor civilzaţiei.

În acest context, locuitorii aşezării şi-au respectat obiceiurile tradiţionale, ritualurile cu caracter religios, evocând faptele de vitejie, de dragoste şi dor, prin cântecele sale corale şi lăutăreşti.

Documentele medievale sunt extrem de sărace în precizări despre activităţile cu carecter cultural-artistic.

În 1560, călătorul otoman Evliga Celebi (29) consemnează doar atât, că „locuitorii creştini din Cetatea Cenadului şi Sânnicolau Mare, seara, organizau mari petreceri unii la alţii”.

Localitatea fiind aşezată pe drumul de caravană al poştalioanelor, diligenţelor şi cărăuşilor, ca loc de popas ce leagă centrul Transilvaniei de Timişoara-Budapesta-Viena, populaţia aşezării era mereu în contact cu valorile spirituale ale occidentului şi ale ţării.

Pentru sânmiclăuşeni, cântecul şi poezia sunt „funcţii biologice care fac parte din viaţa lor ca şi răsuflatul”.

Din cele mai vechi timpuri, cântecul a fost la el acasă, aici, la Sânnicolau Mare, aşa cum de fapt, afirma şi Lucian Blaga, care spunea că „Banatul este barocul etnografiei româneşti”, apreciind că ţăranul bănăţean, de o extraordinară mândrie, are dreptate să se socotească „fruncea”.

Muzica clasică şi folclorică

Pe acest plai de baladă şi legendă, unde sufletul cântă permanent, din această tumultuoasă viaţă cultural-artistică, la 25 martie 1881, se naşte Bella Bartok, care va deveni mai târziu compozitor, pianist şi folclorist de renume mondial. La vârsta de 9 ani compune prima sa operă, iar în 1903 dă primul concert în oraşul său natal.

Descendent al unei familii de dascăli din Sânnicolau Mare, tatăl său fiind directorul Şcolii Agricole, iar mama sa învăţătoare, începe să cânte la pian, sub îndrumarea mamei sale, iar din 1893 a lui Lazlo Erkel, fiul marelui compozitor maghiar, Franz Erkel.

Urmează Academia Regală de Muzică de la Budapesta, unde studiază pianul şi compoziţia, iar din 1907 devine profesor în cadrul ei. Geniul său consta în renaşterea folclorului, a cules,s tudiat şi transpus în operele sale cântece şi poezii populare din toate colţurile lumii.

Începând cu anul 1903, se va ocupa intens de culegerea cântecelor populare româneşti şi a altor naţionalităţi.

Ca pianist, între anii 1922-1936, susţine peste 40 de concerte, în oraşe din Banat, Transilvania şi Bucureşti.

De la Bela Bartok au rămas consemnate, în cartea sa, cele trei cugetări, plecând de la deviza „cântă-mi şi-ţi zic frate”.

Aceste cugetări sunt:

1.” Socot drept scop al vieţii mele să continui şi să isprăvesc studierea muzicii poporului român.

2. La ţăranii români muzica este o îndeletnicire obştească.

3. Ideea mea călăuzitoare este ideea fraternităţii popoarelor, în ciuda tuturor războaielor şi neînţelegerilor.”

Ele redau valoarea omului înţelept, născut pe acest plai, iar a treia cugetare este o idee universală, ca popoarele să se unească împotriva răului, pentru binele umanităţii, dând o palmă zdravănă şovinismului.

Majoritatea concertelor susţinute de Bella Bartok, pe lângă scopul artistic promovau prietenia şi înfrăţirea popoarelor.

Academia Română i-a tipărit culegerile de folclor, iar George Enescu l-a primit ca un artist-frate în mijlocul Societăţii Compozitorilor Români, prezidând alături de Enescu, şedinţe de decernare a premiului naţional de compoziţie Enescu.

Lui Bella Bartok îi datorăm cea mai importantă culegere de folclor muzical românesc publicată până în prezent. A fost printre primii deschizători de drum, în cercetarea ştiinţifică a creaţiei muzicale, a poporului nostru.

Ca urmare a începerii războiului, în 1940, migrează în SUA, unde moare la 26 septembrie 1945, fiind înmormântat la New York.

Pentru respectul cel purtăm marelui om spiritual al urbei noastre, în semn de adâncă preţuire, oraşul i-a ridicat un monument, cu bustul său, în centrul oraşului, un muzeu în castelul Nako şi casa memorială amenajată(Str. Brediceanu nr.17).

În fiecare an, la 25 martie, administraţia locală organizează, împreună cu oficialităţile culturale maghiare din Szeghed ,omagiere marelui om de cultură al oraşuil nostru.

Cu mai multă bunăvoinţă, consiliul local ar putea, ca prin elevii care studiază pianul, să prezinte lucrările marelui compozitor şi pianist, prin seri muzicale la Casa de Cultură, pentru cunoaşterea mai bună a acestei opere valoroase, cu care trebuie să ne mândrim permanent.

Bella Bartok este şi rămâne, prin creaţia sa, un deschizător, de drum spre integrarea noastră în marea familie europeană.

Muzica corală

Ca o mândrie conştientă sună constatarea că, aici în Banatu „ cântă tot natu”, că e leagănul cântecului românesc, cântec născut din durere, din veselie, din dor, din mulţumire, din bogata sa viaţă sufletească, creaţie spontană şi colectivă a mulţimii anonime şi pentru cei mulţi.

În acest context, începând cu anul 1838, folclorul sânmiclăuşan începe să se constituie în forme organizate, ducând la apariţia formaţiilor corale şi lăutăreşti.

Din informaţiile orale, culese de la bătrânii localităţii, în anul 1838, a luat fiinţă corul, format din 18 iobagi tineri, la iniţiativa dascălului Simion Andron. Acest cor a început să cânte pe două voci, în limba slavonă şi greacă, în ziua de Paşti, 1839, pentru prima dată în localitate, lucru nemaipomenit până atunci.

Stimulat de aprecierile făcute, dascălul Simion Andron compune corul din trei voci, în limbile română, sârbă şi slavonă. Concertele tinerilor iobagi au creat o mare bucurie cetăţenilor, iar vestea s-a dus în toate satele din jur. Corul funcţionază pâna la revoluţia de la 1848, când, tineretul iobag ia parte la răscoala din Sânnicolau Mare, împotriva sbirilor grofului, iar o parte din tineri s-au înrolat în armata lui Kosuth.

Corul îşi reia activitatea în anul 1885, sub conducerea învăţătorului Gheorghe Bunei, care nu avea experienţa necesară, astfel că, în anul 1858, cantorul bisericii catolice, învăţătorul Iosif Keszler pune bazele constituirii viitorului cor Doina. Corul avea în instruirea sa un harmonim( probabil acordeon).

Anul 1881 a marcat trecerea de la instruirea rudimentară, „ după ureche”, la instruirea sistematică şi trecerea de la cântatul pe 3 voci, la cântatul pe 4 şi 5 voci.Corul prezintă primul concert în localul „ La românul vesel”( Vig Vlah).

Începând cu 1883, corul va lua parte la toate evenimentele importante din comună: onomastici, botezuri, înmormântări la familiile coristelor, cunoscuţi, apropiaţi şi la locuitori de alte naţionalităţi. Una dintre cele mai reuşite manifestări ,la care a luat parte reuniunea de cântări şi cetire Doina a fost serbarea câmpenească din 1896, din pădurea Zăbrani, la care a participat corul din localite, echipa căluşarilor şi orchestra de copii. Notabilităţile, din judeţ şi imperiu prezente, au rămas profund impreşionaţi de reuşita corului.

În septembrie 1903, în zilele de 19,20,21, cu ocazia sfinţirii bisericii din localitate, are loc o mare serbare, unde se organizează şi un concurs de coruri, creând în localitate una din cele mai frumoase serbări, unde au participat, pe lângă locuitorii comunei şi sute de ceteţeni din localităţile din jur.

În 1890, Dr. Nistor Oprean înaintează forurilor superioare maghiare, rugămintea de a aproba statutul de funcţionare al corului, care va fi aprobat abia în 1907.

În anul 1906, corul Doina este invitat la Bucureşti, la concursul corurilor de la Arenele Romane, unde obţine diploma specială şi medalia de aur, iar coriştii, medalia de argint şi o croazieră pe Marea Neagră de la Constanţa la Constantinopol.

În 1910, se înfiinţează primul cor german, iar in 1923, corul „Carmen”, dirijat de Gheoeghe Andraş.

În 1924, ia fiinţă corul „Şoimii României”, care în 1934 se uneşte cu corul Doina. În anul1902 ia fiinţă corul „Tinerimea Română”,care ulterior se va uni cu corul Doina.

În localitate, între anii 1923- 1933, mai existau „ Corul Meseriaşilor” de diferite naţionalităţi, „Corul Minune” al elevilor de la şcoala primară, „ Corul Asociaţiei Studenţilor Banatului”, secţia Sânnicolau Mare( 1922-1930).

În 20 august 1919, la orele 15, o companie din R105 infanterie, de la Braşov, sub comanda Locotenentului Luca Nicolescu, originar din Râmnicu-Vâlcea, cu 100 de călăreţi români îmbracaţi în costume naţionale, intră pentru prima dată în istoria acestui plai românesc, în entuziasmul şi uralele a peste 6000 de oameni.

Pentru prima dată, corul Doina, alături de cetăţeni, a cântat imnul de azi al României, „ Deşteaptă-te române”.

La 11 septembrie 1925, în prezenţa ministrului culturii Octavian Goga, la dezvelirea bustului lui Mihai Eminescu, corul Doina, unit cu alte coruri ce aveau peste 500 de voci, au slăvit în cântec şi poezie pe marele poet al neamului nostru.

La 20 septembrie 1920, corului Doina îi este inmânat „ Drapelul corului”, cadou al emigranţilor români, plecaţi din localitate în SUA, începând cu 1900.

Activitatea corului Doina se desfăşoară prin acţiuni şi activităţi benefice oraşului, care începând cu 1940 îşi încetează activitatea până în 1947, când se înfinţează din nou pe lângă Căminul Cultural.

Între anii 1947-1957, corul Doina şi-a desfăşurat activitatea în localităţile din raionul Sânnicolau Mare.

Prin iniţiativa inimoşilor corişti şi dirijori, în anul 1958 la 20 mai, corul Doina a sărbătorit 100 de ani de existenţă.

Cu ocazia centenarului, corul Doina a fost decorat, prin Decretul-lege Nr.472/1958, conferindui-se „Ordinul Muncii clasa a II-a”, ca o răsplată a muncii acestor oameni minunaţi, care au dus faima oraşului.

În perioada 1958-2003, corul Doina participă la diferite festivaluri, concursuri şi spectacole în ţară şi în străinătate, obţinând premii, admiraţie şi faima unui minunat orăşel. În anul 2003, când trebuia să se sărbătorească 145 de ani de existenţă, aleşii urbei demit pe ultimul lor dirijor, inimosul profesor Rdu Gheorghe şi astfel încetează cel mai important for cultural de mândrie şi pestigiu local şi naţional.

Corul Doina devenise o adevărată şcoală cetăţenească pentru locuitorii oraşului, iar în cântec, pe lângă valoarea artistică avea şi o mare valoare educativă.

La ora actuală, fostul dirijor , profesorul Radu Gheorghe se preocupă de un muzeu al corului Doina şi probabil o monografie a acestuia şi are dorinţa sfântă de a reînvia tradiţia corului Doina.

Se pune întrebarea firească de către cetăţenii oraşului: „ De ce nu mai există corul Doina?”, cor care ne-a dus faima în ţări ca Germania, Austria, Ungaria şi oraşele României; răspunsul este acela că aleşii locali nu au înţeles că, fără cultură viaţa unei comunităţi cade în derizoriu.

Speranţa reînvierii corului Doina este anul 2004, când noii aleşi locali vor trebui să înţeleagă că, fără cultură nu ne putem integra în marea familie europeană.

Românii americani, în vremuri grele, între anii 1900-1930, au creat, acolo în SUA, corul Doina cu cântecele sale, denumit ulterior Atanasie Lipovan.

Redăm câteva din versurile dedicate de intelectualii oraşului, corului Doina:

„ Pe cerul nostru Doina a fost stea,

Mai lucitoare printre stele-o mie,

Părinţii noştrii au crezut în ea,

Noi vom slăvi-o până în vecie”

„ În focul luptei pentru libertate,

Acum un veac şi jumătate strămoşii au luptat,

Un cor şi-au înfinţat pentru dreptate,

Şi cu succese l-au încununat.”

„ Trăieşte Doina mare sărbătoare,

Un veac şi jumătate de melodii colindă sus,

În cântec la hotarul de-apus,

Înalţă steag Sânnicolau Mare.”

Aducem în ceasul simţirii noastre, piosul nostru omagiu de recunoştinţă faţă de dirijorii şi membrii corului, de-a lungul celor 145 de ani de existenţă.

Muzica lăutărească

Locuitorilor oraşului, pe toată durata existenţei lor, muzica instrumentală şi cântarea le-a fost prietenul cel mai apropiat şi cel mai scump, pe care nimeni nu i l-a furat , cu toate că celelalte comori, de multe ori, le-au fost răpite.

Mai întâi, au fost cântăreţii din frunză, flueraş, cimpoiaş, un autor sau interpret al cântecului popular doinist, iar mai târziu lăutari organizaţi în tarafuri, care devin profesionişti şi încep să cânte pe la hore, nunţi, botezuri, clăci, şezătoare sau concerte aranjate de coruri, toate acestea, transmiţând din tată în fiu, din generaţie în generaţie, comoara cea mai de preţ a localităţii, folclorul sânmiclăuşan, ce redă de fapt istoria sa cea mai fidelă.

Istoria tarafului Bobală începe în anul 1850,când lăutarul George Biaş, zis Bobală, care la vârsta de de 20 de ani, împreună cu 4 muzicanţi, îşi începe activitatea, cântănd mai întâi la prieteni de sărbători, iar apoi la horele ce se ţineau duminica, la nunţi, botezuri, clăci şi în concertele pe care le susţineau la restaurantul „ Românul Voios” şi „Trâmbiţaş”( ulterior Vulturul Negru).

Componenţa tarafului era formată din George Biaş, zis Babală, cei trei fii ai săi: Nicolae, Ion şi Paia şi maistorul Lipovan-Ţonea.

Din 1850 până în 1889, taraful lui Bobală şi-a făcut un renume, fiind cunoscut atât în ţară cât şi în imperiul Austro-Ungar, prin muzica sa populară, atât românească cât şi a naţionalităţilor conlocuitoare din localitate.

Pe structura tarafului Bobală, în 1889, vicarul Petrovici, ajutat de Dr. Nistor Oprean, pune bazele unei semifilarmonici cu elevi în vârstă de 10-14 ani, cu 48 de instrumente de suflat, corzi şi percuţie( după alţi autori erau 33 de instrumente, principal e că această semifilarmonică a existat).

După 8 ani de funcţionare, această semifilarmonică a dus faima oraşului, dovedind încă o dată, marea sete de cultură a locuitorilor oraşului, apoi este desfinţată de prim pretorul ungur Hadfy, din ambiţii personale.

În urma acestui fapt, semifilarmonica se transformă în orchestră cu două tarafuri profesioniste, din care unul va continua să poarte numele de taraful lui Bobală, fiind condus de Petru Biaş şi Mia Biaş.

Este de reţinut că, la toate activităţile celor două tarafe, se cânta muzică populară românească, germană, maghiară, sârbă şi chiar ebraică, precum şi bucăţi muzicale culte la concertele de la restaurantul „Vulturul Negru”( în grădina de vară încăpeau peste 1000 de persoane), impresionând întreaga asistenţă de fiecare dată, inclusiv pe prim-adjunctul ministrului industriei de la Budapesta, prezent la concert.

Din structura celor două tarafuri, pleacă un număr de 4 instrumentişti, printre care Paia Baias, fraţii Gică şi Mia Biaş în America, în oraşul Saint Paul, între anii 1911-1920.

În Saint Paul existau peste 2000 de suflete de sânmiclăuşeni, români, germani, sârbi, câţiva unguri şi evrei, care ascultau cântecele tarafului condus de Petru Biaş, aducându-le momente de nostalgie după cei dragi de acasă.

Acolo, în America, acest taraf a adus acelor cetăţeni comoara cea mai de preţ a sufletului acelor neamuri de români, germani, sârbi şi unguri, care la sunetul duios al muzicii interpretate se apropiau sufleteşte,se iubeau şi se înfrăţeau tot mai mult. În 1913, prin talentul profesorului Atanasie Lipovan, împreună cu taraful lui Bobală se dau mai multe concerte în oraşele americane Saint Louis, Detroit, Cleveland,Ohio şi Cincinati, impresionând de fiecare dată întreaga asistenţă şi ducând faima acestui plai sânmiclăuşan în faimoasa şi puternica Americă.

În toamna anului 1920 taraful babaliştilor se reorganizează şi îşi continuă activitatea împărţit în două tarafuri:

1) Taraful Nr.1 – cânta la jocul paorilor( bogătaşilor);

2) Taraful Nr.2 – cânta la jocul săracilor.

Existenţa tarafului se încheie odată cu începerea războiului, în 1940. Din neamul Bobăleştilor, cel mai talentat lăutar al Banatului, Ioan Biaş aduce şi jertfa de sânge în acest război cumplit, el moare împuşcat, în Rusia, în 1942.

După război, s-a încercat sporadic să se reînvie tradiţia atât de frumoasă. În regimul comunist s-a mai păstrat o parte din tradiţie până în 1987, când la restaurantul 23 August ( Str. Mihai Viteazu) mai cânta o orchestră, ce aducea aminte de vremuri îndepărtate şi de faima oraşului şi a oamenilor săi.

După revoluţia din 1989, această tradiţie dispare aproape complet, rămănând doar taraful tamburaşilor sârbi, care mai cântă la diferite ocazii.

Pentru ca oraşul să-şi recapete faima de odinioară, prin voinţa patronilor de restaurante, s-ar putea reînvia această frumoasă tradiţie, care le-ar putea aduce şi beneficii, prin numărul mare de turişti care ne tranzitează oraşul.

Printre purtătorii de excepţie a frumosului cântec sânmiclăuşan, a fost şi rămâne talentatul cântăreţ, dirijor şi învăţător Atanasie Lipovan, cel care a dus faima oraşului, atât în ţară cât şi în America.

Acest inimos bărbat, cu un talent înnăscut, cănta în toate limbile naţionalităţilor conlocuitoare, inclusiv în ebraică şi engleză. A primit medalia de aur la concursul de la Bucureşti din 1906, iar în 1913 a impresionat oraşele americane, unde existau sănmiclăuşeni, prezentând în aceeaşi zi câte două spectacole, alături de corul Doina şi taraful lui Bobală.

Căntecele executate de Lipovan, acompaniat la pian de francezul Jerome, au emoţionat auditorii până la lacrimi, cântând în limba maghiară şi italiană în oraşul Saint Louis. Din banii strânşi, omul, de mare probitate morală, îi donează pentru sinistraţii din Mesina( Italia), după erupţia vulcanului Etna.

În 1911, la inaugurarea noii sinagogi ( Str.Mreşan), la care participă şi rabinul din Szeghedin, Lipovan căntă în limba ebraică, încântând auditoriul.

Pentru a ajunge în America, la chemarea sănmiclăuşenilor, A.Lipovan trece frontiera clandestin şi ajunge la Hamburg, unde se îmbarcă pentru New York, fiind primit de o delegaţie de 200 de români americani.

Presa din Saint Paul a descris ziua de 12 august 1913, ziua în care a fost primit A.Lipovan ca o zi de sărbătoare, denumindu-l „ omul de briliante” şi „maestru de cor din ţara veche”.

În America, Lipovan a organizat 4 coruri în oraşele Saint Paul, Saint Louis, Chicago şi Pfiladelpfia.

Corul din Pfiladelpfia şi astăzi este posibil să-i poarte numele lui Atanasie Lipovan.

În cele 3 luni petrecute în America, Lipovan a fost un adevărat ambasador al românilor, a făcut cea mai impresionantă prezentare în SUA a plaiului bănăţean, numit Sânnicolau Mare.

Pentru toate aceste merite, cetăţenii oraşului au obligaţia morală să-l păstreze în conştiinţa generaţiilor viitoare, ca un exemplu de urmat.

Pentru tot ce a făcut pentru faima oraşului său, administraţia locală ar trebui să acorde denumirea de Atanasie Lipovan unei străzi, să-i ridice un monument, să denumească o formaţie de muzică populară sau un ansamblu cu numele său, pentru a fi păstrat în memoria noastră.

Valorile oraşului trebuie ridicate la rangul de lege, într-o luptă permanentă a valorilor asupra nonvalorilor .

Acelaşi traseu in puternica America l-a avut, după 1990 şi profesorul Mândran Gheorghe cu acordeonul său „ Guerini”, care a trezit la sânmiclăuşenii americani mândria lor de bănăţeni, iubitori de poezie şi cântec, care face oamenii să fie mai buni, mai iubitori şi mai respectuoşi faţă de semenii lor.

Acest talent înnăscut al profesorului Mândran a impesionat auditoriu în orasele Chicago şi New York, la toate delegaţiile venite în oraş, de la cele oficiale, civile şi militare, până la sărbătorile tradiţionale ale oraşului. Are o activitate de peste 30 de ani în viaţa cultural-artistică, instruind zeci de generaţii în dragostea pentru muzică şi dans. Acest inimos om, între oameni, merită tot respectul şi stima locuitorilor orasului.

Cu oameni, ca profesorul Radu Gheorghe, dirijorul corului Doina, între 1985-2003 şi profesorul Mândran precum alţi oameni, cu suflet pentru poezie şi cântec, oraşul ar putea să reînvie o tradiţie, ce a dus faima noastră ca oameni iubitori de cultură şi frumos .

O contribuţie însemnată a avut-o şi înfinţarea fanfarei, în 1894, aducând un farmec aparte acestei localităţi, ce întrunea aceleaşi condiţii de viaţă culturală ca oraşele occidentale.

Fanfara îşi desfăşura activitatea la toate marile sărbători legale şi religioase si în diferite alte ocazii, până în 1940, când s-a desfinţat .

În anul 1958, fanfara se reînfinţează, prin talentul sânmiclăuşenilor germani , chiar de către regimul comunist şi care avea rolul de a cânta la sărbătorile naţionale şi la sărbătorile organizate de organele de partid. După plecarea sânmiclăuşenilor germani fanfara se desfinţează.

S-a încercat, dar firav, să se constituie o nouă fanfară din elevi, începănd cu clasa a V-a, dar acest proiect nu a fost susţinut de aleşii locali.

Prin crearea unei fanfare s-ar aduce un farmec deosebit oraşului, cu elevii îmbrăcaţi în ţinută de paradă, care, la fel ca şi urmaşii, lor învăţau din generaţie în generaţie ,să cânte.

Poate noii aleşi locali vor realiza această fanfară, care este o cerinţă modernă a integrării noastre în Europa, ca un oraş modern cultural.

La ora actuală, în oraş mai există formaţia de tămburaşi a sârbilor şi formaţia de muzică rock „Apocalips”,înfinţată în 1995, dar acestea au o activitate redusă. Formaţia rock Apocalips este şi fondatoarea festivalului „ Apocaliptic Fest” desfăşurat în anii 1999 şi 2001, în Sânnicolau Mare.

Se mai poate asculta muzică etno, manele şi muzică internaţională la discoteca „ Il Primo” şi la cele trei baruri de streaptesse, iar în restaurante muzică de pe CD-uri.

Se impune,, din parte consiliului local, elaborarea unei strategii, chiar pe termen lung, pentru a reînvia tradiţia oraşului, unde cântecul să fie din nou la el acasă, să deschidă acea portiţă către libertate, să facă oamenii mai buni la suflet, pentru că talente sunt enorm de multe şi trebuiesc puse în valoare.