Cultura sanmiclauseana
Belşugul de înţelepciune, acumulat în miraculoasa memorie a locuitorilor acestei vetre străbune, numită tradiţie, prin varietăţile de formă ale culturii, concretizată în obiceiuri, datini, legende, credinţe şi neîntrecuta creaţie populară transmisă prin viu grai, din generaţie în generaţie, dovedeşte faptul, că aici a existat, permanent, un izvor nesecat de cultură, de dragoste şi credinţă.
Oamenii acestei vetre, adăpându-se la acest izvor, au primit permanent imboldul de a comunica (graiul fiind factorul cel mai important al coeziunii sociale), voinţa de a intra în contact cu realitatea atât de variată, de a şti, de a afla, de a învăţa şi de a dori integrarea în viaţa comunităţii, nevoia de acţiune pentru triumful valorilor asupra nonvalorilor, toate acestea stabilind contactul cu predecesorii noi şi vechi, cu întreg şirul celor care, prin ceaţa vremurilor, au vibrat într-o statornică solidaritate, în lupta împotriva răutăţii şi nedreptăţii, iar prin tezaurul de poveste adunat în ungherele cugetelor, încă din copilărie, au contribuit la desăvârşirea acestui spaţiu divin, Sânnicolau Mare .
Istoria culturii, în această parte a ţării, este produsul maselor, devenind un adevărat fenomen, ce iradiază pe orizontală,în mase, diferit de alte regiuni ale ţării. Aici, personalitatea se dizolvă în mase, iar cea mai mare şi unică personalitate rămân masele, aceasta fiind puterea de rezistenţă a locuitorilor acestei aşezări, de-a lungul timpului.
Cultura, în sens mai larg, este un fenomen complex, atingând toate ramurile vieţii sociale, este o creaţie colectivă a societăţii şi cuprinde tot ceea ce este unitar, de-a lungul veacurilor, în viaţa comunităţii, este tot ceea ce devine un obicei de viaţă, o formă de viaţă deosebită, moştenită de generaţii, specifică neamului românesc şi naţionalităţilor conlocuitoare.
Unitatea culturii româneşti şi continuitatea în timp a acesteia, pe întreg teritoriu locuit de români, se menţine în pofida stăpânirilor şi influenţelor străine.
Cultura sânmiclăşeană, de-a lungul vremii, s-a manifestat prin creaţia populară, care a reprezentat bucuria vieţii, ritmul unei ocupaţii libere în mijlocul naturii, prin crearea de frumuseţe, în forme şi culori, versuri, muzică şi creaţie colectivă, care a început cu obştile ţărăneşti şi care îi deosebea pe români de populaţiile de origine nordică sau apuseană.
Dezvoltarea culturii sânmiclauşene nu este rezultatul unor idei de import, din Apus sau Orient, ci ea s-a născut din năzuinţele culturale şi politico-sociale proprii, din setea de cultură şi libertate socială, iar reformele, aplicate de Curte de
Sânmiclăuşenii, sub toate stăpânirile, supuşi forţei brutale, vor reuşi să-şi continue viaţa, cu toate piedicile puse permanent, pe drumul ascendent al dezvoltării sociale şi culturale proprii, iar istoria localităţii este elocventă, în acest sens.
Pătrunderea iluminismului revoluţionar francez si al iluminismului moderat german( Leibniz, Wolf), care preconiza înlăturarea nedreptăţilor sociale prin răspândirea culturii în popor, eliberarea omului din cătuşele bisericii şi ignoranţei, reformarea societăţii, în numele raţiunii, culturii şi a dreptului natural, a fost bine primit de intelectuali şi masele polulare din localitate, punând bazele, de mai târziu, a unei comunităţi moderne pe această vatră.
Sânmiclăuşenii au putut beneficia şi de ideile luminate ale Şcolii Ardelene, care avea ca scop contribuţia la ridicarea culturală, socială şi politică a maselor la nivelul general european.
Bogăţia culturală a aşezării s-a transmis din generaţie în generaţie, fără o şcoală propriu-zisă, de la începuturile existenţei acestei culturi, cu mult deci înaintea înfiinţării oricărui fel de şcoală, apoi prin şcoala vetrei părinteşti, continuată cu şcoala vieţii , a muncii, a vetrei satului, a mediului social-cultural în care şi-au perindat viaţa urmaşii generaţiilor trecute.
Educaţia, învăţământul, întărirea organismului, pregătirea pentru viaţă începe de timpuriu, încă din casa părintească. După educaţia familiei şi a casei părinteşti urmează lărgirea orizontului, cu uliţa copilăriei şi grupul de joc, apoi satul şi comunitatea sătească cu mediul geografic, social, cultural, cu mentalitatea, obiceiurile, tradiţiile, cântecele, jocurile, portul şi ocupaţiile locuitorilor, năzuinţele, aspiraţiile lor de viaţă.
Cu cât era mai bogată viaţa familială şi viaţa localităţii în obiceiuri, tradiţii, cu atât era mai mare contribuţia la îmbogăţirea şi deşteptarea minţii tinerilor, fapt consemnat permanet, de-a lungul istoriei sale. Scopul educaţiei nu este numai înmagazinarea multor cunoştinţe, ci şi formarea „omului de omenie”, noţiune rar întâlnită în alte limbi, însemnând ridicarea deasupra animalităţii, vrednicie, moralitate, demnitate, cumpătare, bunăvoinţă, onoare, vitejie, energie şi fineţe, înţelepciune nepretenţioasă, pe scurt – frumuseţe şi integritate morală şi fizică.
Această omenie nu se învaţâ în nici o şcoală, ci se simte şi se transmite de la an la an. În viaţa de zi cu zi, dacă aceste cugetări s-ar aplica, viaţa noastră ar fi mai bună. Exemplu : „omenia-i mai scumpă ca avuţia”, „lăcomia pierde omenia”, „omul de omenie nu ştie de mişelie”.
Una dintre virtuţile sânmiclăuşeanului este, incontestabil, ospitalitatea faţă de călători şi străini, fapt consemnat şi de istoriograful Griselini, în scrierile sale.
În acest spaţiu edenic creat de Dumnezeu, toate naţionalităţile, apelând la cultură, manifestată prin toate formele sale, s-a creat o simbioză a bunului simţ, o armonie a vieţii, plecând de la reguluile simple de viaţă, respectul, dragostea faţă de semeni şi credinţa în mântuitorul nostru Isus Hristos
Primele forme organizate ale culturii, în localitate, încep în anul 1880, cu corul bărbătesc al meseriaşilor, în 1910, cu corul german şi în 1905, cu corul mixt, cate cuprindea atât bărbaţi căt şi femei.
În 1890, Dr. Nistor Oprean înfinţează despărţământul „Astra”, iar în 1900 înfinţează „Asociaţia învăţătorilor ortodoxi români”.
La 20 septembrie se înfinţează cu statut juridic”Reuniunea de cântări şi lectură Doina” din Sânnicolau Mare, după 20 de ani de demersuri
După Marea Unire, parlamentul român adoptă legea dreptului asociativ român( Leg. 21/ 1924), care a fost votată şi de parlamentul României în 1992. Această lege a dat posibilitatea constituirii de forme asociative, la nivel local, pentru propagarea culturii şi tradiţiilor vieţii sociale şi economice.
În acest sens s-au constituit următoarele forme asociative în perioada interbelică(1919-1945):
- Casinoul civil;
- Societatea femeilor romano-catolice;
- Societatea misionară a domnişoarelor romano-catolice;
- Reuniunea femeilor greco-ortodoxe-sârbe;
- Corul ortodox Doina;
- Corul Carmen,
- Biblioteca Caşinei;
- Corul meseriaşilor;
- Omla discorolo greco-ortodoxă-sârbă;
- Staja ţării şi Cercetăşia (sub patronajul regelui Carol);
- Societatea Sportivă Sânnicolau Mare;
- Clubul Sportiv Şoimii, 1924;
- Taraful lui Bobală,
- Societatea de înmormântare;
- Societatea de film”Imperial”;
- Societatea pompierilor voluntari;
- Asociaţiile breslelor (fiecare avea drapelul său),
- Asociaţia industriaşilor
- Corul Tinerimea Română;
- Casa de Cultură ( după 1938);
- Fanfara oraşului;
- Societatea pentru ocrotirea văduvelor şi orfanilor de război.
Toate aceste forme asociative, începând cu 1947, se desfinţează, luând locul noile forme stabilite de regimul comunist, astfel:
- Căminul Cultural, apoi Casa de Cultură;
- Casa Pionierilor;
- Şoimii (copii de gădiniţă);
- Ansamblul de cântece şi dansuri ale naţionalităţilor;
- Cineclubul;
- filiale ale Societăţii de Istorie şi filozofie(1970);
- Muzeul Oraşului;
- Biblioteca Orăşenească,
- Corul Doina;
Alte forme specifice au fost, la nivelul şcolilor şi liceului( cercuri literare, formaţii de muzică);
Toate aceste forme de manifestare culturală au fost benefice, chiar dacă, conţinutul lor era impus de partid şi lipsit de valoare.
După 1990, formele culturale impuse se dizolvă, iar în locul lor, cu greu, au început să apară şi alte forme culturale, cerute de noua societate capitalistă, cu economie de piaţă.
Astfel s-au desfinţat:
- fanfara oraşului(1990);
- Corul Doina( 2003);
- Cineclubul şi filialele Societăţii de Istorie şi Filozofie,
La ora actuală în oraş există următoarele forme asociative socio-culturale:
- Ansabluri de dansuri populare sârbeşti, româneşti, germane şi maghiare;
- Asociaţia Pro Bartok;
- Palatul Copiilor;
- Cercul de artă şi pictură;
- Forul german;
- Formaţia de tamburaşi- a sârbilor,
- Clubul sârbilor;
- Formaţii de muzică uşoară;
- Grupul literar „Necuvântul” al elevilor de liceu,
- Filiala Casei Malteze;
- Filiala veteranilor de război;
- Filiala deportaţilor în Bărăgan;
- Asociatia Transfrontaliera Pro Dezvoltare;
- Filiala Ligii Dreptaţii Împotrica Coruptiei Şi Abuzurilor din România.
Aceste forme culturale sunt extrem de puţine, la valoarea oraşului, cu un buget local de 7 milioane/pe cap de locuitor(13.000 locuitori*7milioane =91 miliarde lei).
Cu toate că oraşul are oameni cu stare materială foarte bună, iar legea sponsorizării permite alocarea de fonduri din impozitul pe venit, la ora actuală, nu există nici o formă asociativă culturală, cu statut juridic, care să ducă mai departe valorile culturale ale oraşului, în cadru organizat(se poate lua exemplul contelui Nako).
În acest context, un rol mare revine aleşilor noştrii în Consiliu Local şi Primărie să înţeleagă că avem datoria morală să continuăm tradiţia valoroasă a înaintaşilor noştri, ce au dus faima acestui plai frumos. Cu toţii trebuie să înţelegem, că o manifestare mai amplă şi mai organizată a culturii, ne va da posibilitatea să ne integrăm în marea familie europeană.
Oraşul Sânnicolau Mare ar putea deveni un centru cultural puternic, aici, în oraşul cel mai vestic al Banatului şi al României,deşi e posibil, totul depine de cetăţenii oraşului.
Este necesar să se înfinţeze următoarele forme asociative socio-culturale:
- fanfara oraşului( cu elevi din clasele V-XI);
- Corul Doina să-şi reia activitatea, (are 146 de ani de existenţă, din 1858 de când s-a înfinţat);
- Spaţiile din Casa de Cultură să fie destinate numai formelor de cultură;
- înfinţarea sub patronajul Primăriei a unor asociaţii culturale( de exemplu Atanasie Lipovan, taraful lui Babală);
- constituirea unor formaţii de muzică din elevii şcolilor generale, liceului şi a tinerilor din oraş, sponsorizate pentru prezentare de spectacole;
- Asociaţia cultural-literară intitulată Emilia Lungu sau Revay Miklos;
- Clubul seniorilor( înţelepţilor), cu scop cultural educativ;
- editarea unei reviste sau ziar săptămânal local;
- Clubul informaticienilor,(asigură legătura prin internet cu celelalte cluburi din occident);
- Asociaţia „ Sărbătorile tradiţionale ale oraşului”;
- Societatea de teatru( din elevii şi cetăţenii oraşului);
Acestea sunt doar câteva propuneri care ar putea da valoare mai mare oraşului, prin formele asociative se poate crea o societate mai bună, cu oameni mai buni.
Un american din Saint Paul, surprins
de claritatea şi frumuseţea vocii lui
Lipovan, îl întreabă: „Domnule Lipovan,
unde aţi făcut conservatorul şi cu ce
profesor?”, la care întrebare Lipovan
răspunde ferm: „Am făcut Conservatorul la
Sânnicolau Mare, iar cel mai mare profesor
al meu a fost poporul.”.
Muzica
Cântecul este o portiţă către libertate.
Deviza lui Bella Bartok era:
„Cântă-mi şi-îţi zic frate”.
Localitatea Sânnicolau Mare, de-a lungul vremii, a dat expresie concentrată valorilor, care se manifestau în acest spaţiu multi-etnic şi a impulsionat potenţialul creator al locuitorilor receptivi cerinţelor civilzaţiei.
În acest context, locuitorii aşezării şi-au respectat obiceiurile tradiţionale, ritualurile cu caracter religios, evocând faptele de vitejie, de dragoste şi dor, prin cântecele sale corale şi lăutăreşti.
Documentele medievale sunt extrem de sărace în precizări despre activităţile cu carecter cultural-artistic.
În 1560, călătorul otoman Evliga Celebi (29) consemnează doar atât, că „locuitorii creştini din Cetatea Cenadului şi Sânnicolau Mare, seara, organizau mari petreceri unii la alţii”.
Localitatea fiind aşezată pe drumul de caravană al poştalioanelor, diligenţelor şi cărăuşilor, ca loc de popas ce leagă centrul Transilvaniei de Timişoara-Budapesta-Viena, populaţia aşezării era mereu în contact cu valorile spirituale ale occidentului şi ale ţării.
Pentru sânmiclăuşeni, cântecul şi poezia sunt „funcţii biologice care fac parte din viaţa lor ca şi răsuflatul”.
Din cele mai vechi timpuri, cântecul a fost la el acasă, aici,
Muzica clasică şi folclorică
Pe acest plai de baladă şi legendă, unde sufletul cântă permanent, din această tumultuoasă viaţă cultural-artistică, la 25 martie 1881, se naşte Bella Bartok, care va deveni mai târziu compozitor, pianist şi folclorist de renume mondial. La vârsta de 9 ani compune prima sa operă, iar în 1903 dă primul concert în oraşul său natal.
Descendent al unei familii de dascăli din Sânnicolau Mare, tatăl său fiind directorul Şcolii Agricole, iar mama sa învăţătoare, începe să cânte la pian, sub îndrumarea mamei sale, iar din
Urmează Academia Regală de Muzică de
Începând cu anul 1903, se va ocupa intens de culegerea cântecelor populare româneşti şi a altor naţionalităţi.
Ca pianist, între anii 1922-1936, susţine peste 40 de concerte, în oraşe din Banat, Transilvania şi Bucureşti.
De
Aceste cugetări sunt:
2. La ţăranii români muzica este o îndeletnicire obştească.
3. Ideea mea călăuzitoare este ideea fraternităţii popoarelor, în ciuda tuturor războaielor şi neînţelegerilor.”
Ele redau valoarea omului înţelept, născut pe acest plai, iar a treia cugetare este o idee universală, ca popoarele să se unească împotriva răului, pentru binele umanităţii, dând o palmă zdravănă şovinismului.
Majoritatea concertelor susţinute de Bella Bartok, pe lângă scopul artistic promovau prietenia şi înfrăţirea popoarelor.
Academia Română i-a tipărit culegerile de folclor, iar George Enescu l-a primit ca un artist-frate în mijlocul Societăţii Compozitorilor Români, prezidând alături de Enescu, şedinţe de decernare a premiului naţional de compoziţie Enescu.
Lui Bella Bartok îi datorăm cea mai importantă culegere de folclor muzical românesc publicată până în prezent. A fost printre primii deschizători de drum, în cercetarea ştiinţifică a creaţiei muzicale, a poporului nostru.
Ca urmare a începerii războiului, în 1940, migrează în SUA, unde moare la 26 septembrie 1945, fiind înmormântat
Pentru respectul cel purtăm marelui om spiritual al urbei noastre, în semn de adâncă preţuire, oraşul i-a ridicat un monument, cu bustul său, în centrul oraşului, un muzeu în castelul Nako şi casa memorială amenajată(Str. Brediceanu nr.17).
În fiecare an, la 25 martie, administraţia locală organizează, împreună cu oficialităţile culturale maghiare din Szeghed ,omagiere marelui om de cultură al oraşuil nostru.
Cu mai multă bunăvoinţă, consiliul local ar putea, ca prin elevii care studiază pianul, să prezinte lucrările marelui compozitor şi pianist, prin seri muzicale
Bella Bartok este şi rămâne, prin creaţia sa, un deschizător, de drum spre integrarea noastră în marea familie europeană.
Muzica corală
Ca o mândrie conştientă sună constatarea că, aici în Banatu „ cântă tot natu”, că e leagănul cântecului românesc, cântec născut din durere, din veselie, din dor, din mulţumire, din bogata sa viaţă sufletească, creaţie spontană şi colectivă a mulţimii anonime şi pentru cei mulţi.
În acest context, începând cu anul 1838, folclorul sânmiclăuşan începe să se constituie în forme organizate, ducând la apariţia formaţiilor corale şi lăutăreşti.
Din informaţiile orale, culese de la bătrânii localităţii, în anul
Stimulat de aprecierile făcute, dascălul Simion Andron compune corul din trei voci, în limbile română, sârbă şi slavonă. Concertele tinerilor iobagi au creat o mare bucurie cetăţenilor, iar vestea s-a dus în toate satele din jur. Corul funcţionază pâna la revoluţia de la 1848, când, tineretul iobag ia parte la răscoala din Sânnicolau Mare, împotriva sbirilor grofului, iar o parte din tineri s-au înrolat în armata lui Kosuth.
Corul îşi reia activitatea în anul 1885, sub conducerea învăţătorului Gheorghe Bunei, care nu avea experienţa necesară, astfel că, în anul 1858, cantorul bisericii catolice, învăţătorul Iosif Keszler pune bazele constituirii viitorului cor Doina. Corul avea în instruirea sa un harmonim( probabil acordeon).
Anul
Începând cu 1883, corul va lua parte la toate evenimentele importante din comună: onomastici, botezuri, înmormântări la familiile coristelor, cunoscuţi, apropiaţi şi la locuitori de alte naţionalităţi. Una dintre cele mai reuşite manifestări ,la care a luat parte reuniunea de cântări şi cetire Doina a fost serbarea câmpenească din 1896, din pădurea Zăbrani, la care a participat corul din localite, echipa căluşarilor şi orchestra de copii. Notabilităţile, din judeţ şi imperiu prezente, au rămas profund impreşionaţi de reuşita corului.
În septembrie 1903, în zilele de 19,20,21, cu ocazia sfinţirii bisericii din localitate, are loc o mare serbare, unde se organizează şi un concurs de coruri, creând în localitate una din cele mai frumoase serbări, unde au participat, pe lângă locuitorii comunei şi sute de ceteţeni din localităţile din jur.
În 1890, Dr. Nistor Oprean înaintează forurilor superioare maghiare, rugămintea de a aproba statutul de funcţionare al corului, care va fi aprobat abia în 1907.
În anul 1906, corul Doina este invitat
În 1910, se înfiinţează primul cor german, iar in 1923, corul „Carmen”, dirijat de Gheoeghe Andraş.
În 1924, ia fiinţă corul „Şoimii României”, care în 1934 se uneşte cu corul Doina. În anul1902 ia fiinţă corul „Tinerimea Română”,care ulterior se va uni cu corul Doina.
În localitate, între anii 1923- 1933, mai existau „ Corul Meseriaşilor” de diferite naţionalităţi, „Corul Minune” al elevilor de la şcoala primară, „ Corul Asociaţiei Studenţilor Banatului”, secţia Sânnicolau Mare( 1922-1930).
În 20 august 1919, la orele 15, o companie din R105 infanterie, de
Pentru prima dată, corul Doina, alături de cetăţeni, a cântat imnul de azi al României, „ Deşteaptă-te române”.
La 11 septembrie 1925, în prezenţa ministrului culturii Octavian Goga, la dezvelirea bustului lui Mihai Eminescu, corul Doina, unit cu alte coruri ce aveau peste 500 de voci, au slăvit în cântec şi poezie pe marele poet al neamului nostru.
La 20 septembrie 1920, corului Doina îi este inmânat „ Drapelul corului”, cadou al emigranţilor români, plecaţi din localitate în SUA, începând cu 1900.
Activitatea corului Doina se desfăşoară prin acţiuni şi activităţi benefice oraşului, care începând cu 1940 îşi încetează activitatea până în 1947, când se înfinţează din nou pe lângă Căminul Cultural.
Între anii 1947-1957, corul Doina şi-a desfăşurat activitatea în localităţile din raionul Sânnicolau Mare.
Prin iniţiativa inimoşilor corişti şi dirijori, în anul 1958 la 20 mai, corul Doina a sărbătorit 100 de ani de existenţă.
Cu ocazia centenarului, corul Doina a fost decorat, prin Decretul-lege Nr.472/1958, conferindui-se „Ordinul Muncii clasa a II-a”, ca o răsplată a muncii acestor oameni minunaţi, care au dus faima oraşului.
În perioada 1958-2003, corul Doina participă la diferite festivaluri, concursuri şi spectacole în ţară şi în străinătate, obţinând premii, admiraţie şi faima unui minunat orăşel. În anul 2003, când trebuia să se sărbătorească 145 de ani de existenţă, aleşii urbei demit pe ultimul lor dirijor, inimosul profesor Rdu Gheorghe şi astfel încetează cel mai important for cultural de mândrie şi pestigiu local şi naţional.
Corul Doina devenise o adevărată şcoală cetăţenească pentru locuitorii oraşului, iar în cântec, pe lângă valoarea artistică avea şi o mare valoare educativă.
La ora actuală, fostul dirijor , profesorul Radu Gheorghe se preocupă de un muzeu al corului Doina şi probabil o monografie a acestuia şi are dorinţa sfântă de a reînvia tradiţia corului Doina.
Se pune întrebarea firească de către cetăţenii oraşului: „ De ce nu mai există corul Doina?”, cor care ne-a dus faima în ţări ca Germania, Austria, Ungaria şi oraşele României; răspunsul este acela că aleşii locali nu au înţeles că, fără cultură viaţa unei comunităţi cade în derizoriu.
Speranţa reînvierii corului Doina este anul 2004, când noii aleşi locali vor trebui să înţeleagă că, fără cultură nu ne putem integra în marea familie europeană.
Românii americani, în vremuri grele, între anii 1900-1930, au creat, acolo în SUA, corul Doina cu cântecele sale, denumit ulterior Atanasie Lipovan.
Redăm câteva din versurile dedicate de intelectualii oraşului, corului Doina:
„ Pe cerul nostru Doina a fost stea,
Mai lucitoare printre stele-o mie,
Părinţii noştrii au crezut în ea,
Noi vom slăvi-o până în vecie”
„ În focul luptei pentru libertate,
Acum un veac şi jumătate strămoşii au luptat,
Un cor şi-au înfinţat pentru dreptate,
Şi cu succese l-au încununat.”
„ Trăieşte Doina mare sărbătoare,
Un veac şi jumătate de melodii colindă sus,
În cântec la hotarul de-apus,
Înalţă steag Sânnicolau Mare.”
Aducem în ceasul simţirii noastre, piosul nostru omagiu de recunoştinţă faţă de dirijorii şi membrii corului, de-a lungul celor 145 de ani de existenţă.
Muzica lăutărească
Locuitorilor oraşului, pe toată durata existenţei lor, muzica instrumentală şi cântarea le-a fost prietenul cel mai apropiat şi cel mai scump, pe care nimeni nu i l-a furat , cu toate că celelalte comori, de multe ori, le-au fost răpite.
Mai întâi, au fost cântăreţii din frunză, flueraş, cimpoiaş, un autor sau interpret al cântecului popular doinist, iar mai târziu lăutari organizaţi în tarafuri, care devin profesionişti şi încep să cânte pe la hore, nunţi, botezuri, clăci, şezătoare sau concerte aranjate de coruri, toate acestea, transmiţând din tată în fiu, din generaţie în generaţie, comoara cea mai de preţ a localităţii, folclorul sânmiclăuşan, ce redă de fapt istoria sa cea mai fidelă.
Istoria tarafului Bobală începe în anul 1850,când lăutarul George Biaş, zis Bobală, care la vârsta de de 20 de ani, împreună cu 4 muzicanţi, îşi începe activitatea, cântănd mai întâi la prieteni de sărbători, iar apoi la horele ce se ţineau duminica, la nunţi, botezuri, clăci şi în concertele pe care le susţineau la restaurantul „ Românul Voios” şi „Trâmbiţaş”( ulterior Vulturul Negru).
Componenţa tarafului era formată din George Biaş, zis Babală, cei trei fii ai săi: Nicolae, Ion şi Paia şi maistorul Lipovan-Ţonea.
Din 1850 până în 1889, taraful lui Bobală şi-a făcut un renume, fiind cunoscut atât în ţară cât şi în imperiul Austro-Ungar, prin muzica sa populară, atât românească cât şi a naţionalităţilor conlocuitoare din localitate.
Pe structura tarafului Bobală, în 1889, vicarul Petrovici, ajutat de Dr. Nistor Oprean, pune bazele unei semifilarmonici cu elevi în vârstă de 10-14 ani, cu 48 de instrumente de suflat, corzi şi percuţie( după alţi autori erau 33 de instrumente, principal e că această semifilarmonică a existat).
După 8 ani de funcţionare, această semifilarmonică a dus faima oraşului, dovedind încă o dată, marea sete de cultură a locuitorilor oraşului, apoi este desfinţată de prim pretorul ungur Hadfy, din ambiţii personale.
În urma acestui fapt, semifilarmonica se transformă în orchestră cu două tarafuri profesioniste, din care unul va continua să poarte numele de taraful lui Bobală, fiind condus de Petru Biaş şi Mia Biaş.
Este de reţinut că, la toate activităţile celor două tarafe, se cânta muzică populară românească, germană, maghiară, sârbă şi chiar ebraică, precum şi bucăţi muzicale culte la concertele de la restaurantul „Vulturul Negru”( în grădina de vară încăpeau peste 1000 de persoane), impresionând întreaga asistenţă de fiecare dată, inclusiv pe prim-adjunctul ministrului industriei de
Din structura celor două tarafuri, pleacă un număr de 4 instrumentişti, printre care Paia Baias, fraţii Gică şi Mia Biaş în America, în oraşul Saint Paul, între anii 1911-1920.
În Saint Paul existau peste 2000 de suflete de sânmiclăuşeni, români, germani, sârbi, câţiva unguri şi evrei, care ascultau cântecele tarafului condus de Petru Biaş, aducându-le momente de nostalgie după cei dragi de acasă.
Acolo, în America, acest taraf a adus acelor cetăţeni comoara cea mai de preţ a sufletului acelor neamuri de români, germani, sârbi şi unguri, care la sunetul duios al muzicii interpretate se apropiau sufleteşte,se iubeau şi se înfrăţeau tot mai mult. În 1913, prin talentul profesorului Atanasie Lipovan, împreună cu taraful lui Bobală se dau mai multe concerte în oraşele americane Saint Louis, Detroit, Cleveland,Ohio şi Cincinati, impresionând de fiecare dată întreaga asistenţă şi ducând faima acestui plai sânmiclăuşan în faimoasa şi puternica Americă.
În toamna anului 1920 taraful babaliştilor se reorganizează şi îşi continuă activitatea împărţit în două tarafuri:
1) Taraful Nr.1 – cânta la jocul paorilor( bogătaşilor);
2) Taraful Nr.2 – cânta la jocul săracilor.
Existenţa tarafului se încheie odată cu începerea războiului, în 1940. Din neamul Bobăleştilor, cel mai talentat lăutar al Banatului, Ioan Biaş aduce şi jertfa de sânge în acest război cumplit, el moare împuşcat, în Rusia, în 1942.
După război, s-a încercat sporadic să se reînvie tradiţia atât de frumoasă. În regimul comunist s-a mai păstrat o parte din tradiţie până în 1987, când la restaurantul 23 August ( Str. Mihai Viteazu) mai cânta o orchestră, ce aducea aminte de vremuri îndepărtate şi de faima oraşului şi a oamenilor săi.
După revoluţia din 1989, această tradiţie dispare aproape complet, rămănând doar taraful tamburaşilor sârbi, care mai cântă la diferite ocazii.
Pentru ca oraşul să-şi recapete faima de odinioară, prin voinţa patronilor de restaurante, s-ar putea reînvia această frumoasă tradiţie, care le-ar putea aduce şi beneficii, prin numărul mare de turişti care ne tranzitează oraşul.
Printre purtătorii de excepţie a frumosului cântec sânmiclăuşan, a fost şi rămâne talentatul cântăreţ, dirijor şi învăţător Atanasie Lipovan, cel care a dus faima oraşului, atât în ţară cât şi în America.
Acest inimos bărbat, cu un talent înnăscut, cănta în toate limbile naţionalităţilor conlocuitoare, inclusiv în ebraică şi engleză. A primit medalia de aur la concursul de
Căntecele executate de Lipovan, acompaniat la pian de francezul Jerome, au emoţionat auditorii până la lacrimi, cântând în limba maghiară şi italiană în oraşul Saint Louis. Din banii strânşi, omul, de mare probitate morală, îi donează pentru sinistraţii din Mesina( Italia), după erupţia vulcanului Etna.
În 1911, la inaugurarea noii sinagogi ( Str.Mreşan), la care participă şi rabinul din Szeghedin, Lipovan căntă în limba ebraică, încântând auditoriul.
Pentru a ajunge în America, la chemarea sănmiclăuşenilor, A.Lipovan trece frontiera clandestin şi ajunge
Presa din Saint Paul a descris ziua de 12 august 1913, ziua în care a fost primit A.Lipovan ca o zi de sărbătoare, denumindu-l „ omul de briliante” şi „maestru de cor din ţara veche”.
În America, Lipovan a organizat 4 coruri în oraşele Saint Paul, Saint Louis, Chicago şi Pfiladelpfia.
Corul din Pfiladelpfia şi astăzi este posibil să-i poarte numele lui Atanasie Lipovan.
În cele 3 luni petrecute în America, Lipovan a fost un adevărat ambasador al românilor, a făcut cea mai impresionantă prezentare în SUA a plaiului bănăţean, numit Sânnicolau Mare.
Pentru toate aceste merite, cetăţenii oraşului au obligaţia morală să-l păstreze în conştiinţa generaţiilor viitoare, ca un exemplu de urmat.
Pentru tot ce a făcut pentru faima oraşului său, administraţia locală ar trebui să acorde denumirea de Atanasie Lipovan unei străzi, să-i ridice un monument, să denumească o formaţie de muzică populară sau un ansamblu cu numele său, pentru a fi păstrat în memoria noastră.
Valorile oraşului trebuie ridicate la rangul de lege, într-o luptă permanentă a valorilor asupra nonvalorilor .
Acelaşi traseu in puternica America l-a avut, după 1990 şi profesorul Mândran Gheorghe cu acordeonul său „ Guerini”, care a trezit la sânmiclăuşenii americani mândria lor de bănăţeni, iubitori de poezie şi cântec, care face oamenii să fie mai buni, mai iubitori şi mai respectuoşi faţă de semenii lor.
Acest talent înnăscut al profesorului Mândran a impesionat auditoriu în orasele Chicago şi New York, la toate delegaţiile venite în oraş, de la cele oficiale, civile şi militare, până la sărbătorile tradiţionale ale oraşului. Are o activitate de peste 30 de ani în viaţa cultural-artistică, instruind zeci de generaţii în dragostea pentru muzică şi dans. Acest inimos om, între oameni, merită tot respectul şi stima locuitorilor orasului.
Cu oameni, ca profesorul Radu Gheorghe, dirijorul corului Doina, între 1985-2003 şi profesorul Mândran precum alţi oameni, cu suflet pentru poezie şi cântec, oraşul ar putea să reînvie o tradiţie, ce a dus faima noastră ca oameni iubitori de cultură şi frumos .
O contribuţie însemnată a avut-o şi înfinţarea fanfarei, în 1894, aducând un farmec aparte acestei localităţi, ce întrunea aceleaşi condiţii de viaţă culturală ca oraşele occidentale.
Fanfara îşi desfăşura activitatea la toate marile sărbători legale şi religioase si în diferite alte ocazii, până în 1940, când s-a desfinţat .
În anul 1958, fanfara se reînfinţează, prin talentul sânmiclăuşenilor germani , chiar de către regimul comunist şi care avea rolul de a cânta la sărbătorile naţionale şi la sărbătorile organizate de organele de partid. După plecarea sânmiclăuşenilor germani fanfara se desfinţează.
S-a încercat, dar firav, să se constituie o nouă fanfară din elevi, începănd cu clasa a V-a, dar acest proiect nu a fost susţinut de aleşii locali.
Prin crearea unei fanfare s-ar aduce un farmec deosebit oraşului, cu elevii îmbrăcaţi în ţinută de paradă, care, la fel ca şi urmaşii, lor învăţau din generaţie în generaţie ,să cânte.
Poate noii aleşi locali vor realiza această fanfară, care este o cerinţă modernă a integrării noastre în Europa, ca un oraş modern cultural.
La ora actuală, în oraş mai există formaţia de tămburaşi a sârbilor şi formaţia de muzică rock „Apocalips”,înfinţată în 1995, dar acestea au o activitate redusă. Formaţia rock Apocalips este şi fondatoarea festivalului „ Apocaliptic Fest” desfăşurat în anii 1999 şi 2001, în Sânnicolau Mare.
Se mai poate asculta muzică etno, manele şi muzică internaţională la discoteca „ Il Primo” şi la cele trei baruri de streaptesse, iar în restaurante muzică de pe CD-uri.
Se impune,, din parte consiliului local, elaborarea unei strategii, chiar pe termen lung, pentru a reînvia tradiţia oraşului, unde cântecul să fie din nou la el acasă, să deschidă acea portiţă către libertate, să facă oamenii mai buni la suflet, pentru că talente sunt enorm de multe şi trebuiesc puse în valoare.
Ghidul orasului
ar trebui mai mult sustinuta moral si financiar formatia ApocalipS din Sannicolau. Multor orase le lipseste asa ceva, si este o muizca destul de ascultata de tineret in ziua de azi!
RăspundețiȘtergere